Valea Jiului este o zona monoindustriala; locuitorii ei traiesc aproape exclusiv din minerit. Este o "opera" a planificarii economice comuniste. Romania a preluat in anii 1950 modelul stalinist de dezvoltare economica, care se baza pe hipertrofia industriei grele. In anii 1920 - 1930 aceasta era inca o strategie corecta; industria grea era inca factorul decisiv al puterii economice. Chiar in anii 1950 industria grea aducea beneficii importante. Industria grea a pierdut, insa, tot mai mult teren incepand cu anii 1960. Locul ei ca factor-cheie al succesului economic a fost luat de industriile usoare, industriile high-tech si de sectorul tertiar si cuaternar (legat de software, comunicatiile globale, etc.).
Conducerea comunista a Romaniei a ignorat insa total aceste trend-uri si s-a incapatanat sa dezvolte industria grea, desi ineficienta acestei industrii devenise evidenta la sfarsitul anilor 1970. Era o industrie subtehnologizata si energofaga, care nu gasea piete de desfacere decat acolo unde pretentiile de calitate a produselor erau minime. Consumul de energie al acestei industrii fiind enorm, a fost necesara si o marire semnificativa a extractiei de carbune, dupa lozinca: "Tarii, cat mai mult carbune!". Propaganda comunista a cautat sa inoculeze si ideea ca minerii reprezinta "varful de lance al proletariatului".
Prin desfiintarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) in 1990, produsele romanesti au pierdut o buna parte din pietele cu minime pretentii de calitate de care beneficiasera pana atunci. A fost inevitabila o scadere a productiei, care a dus si la o scadere a consumului de energie. Minele carbonifere au intrat astfel in criza de supraproductie, aceasta adaugandu-se ineficientei care exista dinainte, indiferent de volumul extractiei. Aceste ratiuni economice au impus o reforma radicala in sectorul minier.
Datorita evenimentelor post-revolutionare si schimbarilor care au avut loc pe scena politicului, minerilor din Valea Jiului li s-a descoperit o noua vocatie: aceea de a face "ordine" in Romania. In 1990 au avut loc trei mineriade: ianuarie, februarie si iunie.
Pe 28 ianuarie 1990 a avut loc in Piata Victoriei un miting organizat de PNTCD, PNL si PSDR, care protestau impotriva hotararii ca FSN sa participe la alegeri. Pe 29 ianuarie minerii au venit la Bucuresti pentru a-i reduce la tacere pe manifestanti. Au fost luate cu asalt sediile partidelor istorice. Cu acest prilej a fost lansata si formula: "Moarte intelectualilor!".
Mineriada din februarie 1990 a semanat mult cu cea din ianuarie. Si de aceasta data minerii au venit pentru a imprastia o manifestatie antiguvernamentala, care devenise insa violenta; unii manifestanti au intrat in sediul Guvernului, provocand distrugeri materiale.
In iunie 1990, minerii au venit la Bucuresti pentru a-i evacua din Piata Universitatii pe "golanii" care demonstrau acolo. Au fost devastate sediile partidelor istorice, Universitatea si redactiile unor ziare antiguvernamentale.
Ceea ce se poate observa, este faptul ca cele trei mineriade din 1990 au o trasatura distinctiva: ele nu au avut nici un pretext sindical. Caracterul lor a fost pur politic. De fiecare data, minerii au intervenit violent impotriva adversarilor FSN. Mineriadele din 1990 s-au soldat cu morti, sute de raniti si pagube materiale de proportii. Poate si mai grav este faptul ca, au fost compromise corectitudinea competitiei politice si imaginea Romaniei in lume. Totusi, pana in 1997, vinovatii nu au fost trasi in nici un fel la raspundere pentru atrocitatile comise in timpul celor trei mineriade din 1990....